Sonata zburătorului pierdut

Paradisul este imens, atât cât este, întinzându-se.
Zburând vijelia indubitabilă a visului, pierdându-mă,
pe aripi călărind, plutind un aer moale, conjugându-mă,
planez viteaz prin spaţiul gol de spaţiu, înverzindu-se.
Izbindu-mă de sticla spaţiului închis de realitate,
pierzând o aripă-n candoare şi însetat de apa tare,
ma uit spre jos şi văd în contemplare un Bachus osîndit,
un prăbuşit picat din viaţă în ceaţa de gheaţă.

Pelerinajul zburătorului se diluează din culori,
pierzându-şi nordul şi mereu mascându-se un pic,
pretinde că există ştrengar, viclean, lasându-se,
în aburi, ceaţă şi verdeaţă, necheltuind nimic.