Rătăcit

Cărându-mi umerii prin realitate,
împiedicat, înnăbuşit, respiram.
Vântul bătea suflând, zâmbea,
cărând parcă un aer, nou născut.
Rănit în durerea de viaţă, existând,
norii îmi ascundeau cerul, mascând
înaltul; îmi faceau un alt abis,
iar vântul mă bătea deschis.
Eu nu vedeam văzduhul, dar tu,
zburai deasupra norilor şi-n violet,
te despleteai luminii astrale,
erai scăparea minţii mele,
plutind nevăzută, neştiută.
Pulsând gânduri simţite,
te prăpădeai ireversibil,
încercând să înţelegi,
ce forţă-mi prăbuşeşte umerii,
împletindu-mi gîndirea-n nebunii.
Cărându-mi umerii descompuşi,
înnăbuşit de atâta lumină,
mă ascund în vizuini cu licurici,
sistemul mă pierde, rătăcindu-mă.