Să nu-nţelegi de ce exişti,
Să nu ştii de te-ai născut,
Să-ţi fie teamă să te mişti,
Şi să regreţi tot ce-a trecut.

Să-ţi fie frică să gândeşti,
Ca nu cumva să-nebuneşti,
Să-ţi fie milă că trăieşti,
Şi suspinând, iubeşti.

Deci exişti, ori te-ai născut?
Te mişti prin timpul ce-a trecut,
Iar de gândeşti, să-nebuneşti
că trăieşti ca să iubeşti!

…

Spiritul se dispersă dinspre fiinţa,
Cosmosu’ înnebunit şi-n consecinţă,
Iubirea este o iluzie de credinţă,
Ce-i fără de valoare-n nefiinţă.