Am încercat sӑ mӑ descriu, sӑ mӑ desfac din lanțuri,
S-alerg iubirea câmpului sublim, şi sӑ mӑ pierd prin şanțuri.
Şi-întîrziat am stat, am stat în timp neaşezat. Subtil,
fugind, maşinile treceau vuind, aiurea, repede, tiptil,
Angoasa gândului de-a fi, zgâriindu-mӑ zbiera irezistibil,
Iar timpul învechit, pletos şi greu de suferit, nemernicul,
Se-nvenina-se pe fragila-mi ființӑ, mucegӑind în întuneric.

Ȋntr-un rӑstimp culminant, codrul se lepӑda-se de verdele lor,
Al mӑrețiilor mulțimi, splendoare întortochiatӑ de-o credintӑ,
Frenezie fascinatӑ-n metafore silențioase. Fuga-n fiara ființelor,
epuizate şi distinct uzate, rӑtӑcindu-se vulgar din înӑscuta voințӑ,
Pierdîndu-se printr-o epavӑ apusӑ din dorul de neuitare al zeilor,
Ce mundan fӑuriserӑ mascaradele încarnӑrii imaginare-n dorințӑ,
Mugind suspinând, subiectiv ucigând, cӑrând conspirația cӑlӑilor.

Mintea-mi chinuitӑ-n esențe, m-ascunde-n umbre sterpe şi strigoi,
Fugind din hӑul neştiut, tot alergând şi cӑutând gӑsit-am plopii goi,
Uriaşi cu fibra moale, cӑzuți în jos tot mai în jos. Erau un slab soi,
fiind mult prea sensibili şi plini fiind de nevoi, cӑzut-au prin noroi.
Simțind situația stӑrii, stând sugrumat suptil, senil şi singurul smintit,
Mӑ simt gândind, fiind în mintea torturându-mӑ, iubita ucigându-mӑ,
In fiecare zi c’o nouӑ altӑ zi şi dintr-o clipӑ, prin înc’o nouӑ altӑ clipӑ.

Supt prin abisul timpului etern, perpetuum amӑgit la apogeu şi-n infinit,
Pierdut agnostic, ‘n-acest miraj cosmic picat în amfiteatrul vieții definit,
Stând agӑțat de sfori trase la zaruri obosite, reconstruite, veşnic înnӑdite,
Manifestându-mi-se în concepții prin percepții de iubire, ce mӑ doare,
Şi mӑ doare, doare imens în minele-mi iluzionat euforiei factoriale. Ce visare,
mӑ-nvӑluie cu disperare - în delir? Angoasa mi se metamorfozeazӑ-n dale,
Şi-n mine inima, ucisӑ în mintea ce mӑ umple de sînge - ce curge, la vale.