Luminile! Coboară, cad se scurg,
Aievea, falnice înspre pământ,
Se scutură pe mine, mă străpung,
În creştetul de gheaţă mă împung.

Şi slab mă-ngân printr-un cuvânt,
Mă răvăşesc pierzându-mă prin gând,
Să chinuiesc o viaţă jalnic existând,
Ca mai târziu să fiu etern mormânt?

Şi ce înseamnă-mi fiinţa de acum,
În amăgire de iubire sau destin?
Ce poate să-mi îndemne un suspin,
Printr-o creaţie infantilă din amurg?