Prin înstrăinarea eu-ului meu mâzgălit,
în zori de izolare m-au trezit dezamăgit.
Stopându-mi visuri ce visat-ami de-mplinit,
cu omul din inima-mi zbierâd descumpănit,
pe strâmta cărare ce se-ntinde-mi în zare,
fugea acel om ieşit din inima cea mare…
Dar rugii şi ghimpii din bolta plină de piedici,
stângaci se-ncolăceau de gâtul lui sferic,
intrând adânc în carnea-i fragilă-n idilici,
lingându-i mintea sângerândă-n himeric.
…
Desculţ şi fără tălpi, omul mergea spre orizonturi,
Călcând pinii şi descurcând immense, reci simboluri,
Înnebunind în mintea-i, singur, căutându-şi gânduri,
Pierzându-se, el regăsea – reminiscentele amurguri.