Eram parcă lăsat, căzut, înăbuşit. Muream
‘n-asfaltul verde, învechit, fierbinte. Singur
fugeam văzând, goluri de lumină. Zâmbeam,
pe ocolişuri, laconic încercam un… Murmur!

Schiţat în marea dramă tragică, a lui. Încercam
să desluşesc firele de iarbă reluctant. Încâlcite
în visurile gândului slab, al meu. Pierdeam
clipele petrecute-n durea de moarte. Murite!

Şi-ntortochiat prin valsul revărsat, stăteam,
mascat de umbre goale şi culori uscate. Voiam
să adulmec marea, starea, calea. Cantam
strigoi şi-ngându-mi întrebarea. Gândeam!

Izbit direct de realitate mă dezbinam, cădeam,
din pragul diluat de nove reci şi efemere. Efectiv
gândul se disipa prin concepţia legii. Înţelegeam,
natura universului nu exista afectiv, doar relativ.