O adierea uşoară a vântului, o simt,
Ameninţându-mă elegant pe creştet,
Sub bolta cerului senin, marionetele,
Valseză valurile mării, nebunaticele.
Vântul încă pulsează vânt, singuraticul,
Cerul e departe de pământ, nemernicul,
Făcându-mi jos mirajul putred, elegant,
Uitându-mă singur cu voi, sunt alungat?
Ce lacrimă îmi zgârie obrazul veşted,
Şoptindu-mi ocru din nevoi, ce palid,
Mascându-mi siluete şi dalbe culori,
Ce fel de om e modulat în orizonturi?
...
Şi când zeloasa rapsodie se mânjeşte,
Spunându-vă prin gând lina poveste,
Voi staţi spoiţi prin marea mirişte,
Lăsând o dâră neagră-n vechiul vânt,
Fugind, fugind de cine, cine sunt?